Institutul de Psihologie Judiciară

    Institute of Forensic Psychology

  
Get Adobe Flash player
Conferinte si Evenimente
Cursuri de Formare
TEP - partea speciala
Forumul expertilor - PSY EXPERT
 

Conectare site

Expertiza psihologica clinica

Expertiza psihologica clinica
Dr. Stefan Iulian-Laurentiu
 
 
Ce este expertiza psihologica?
Expertiza psihologica este un demers profesional de conceptie analitica, o cercetare cu caracter stiintific, realizata de catre un expert psiholog competent, recunoscut si atestat in domeniu, la cererea unui organ judiciar sau a partilor, finalizata printr-un raport, care contine opiniile de specialitate ale expertului cu privire la una sau mai multe probleme de ordin psihologic, de care depinde solutionarea cauzei judiciare.
Expertiza psihologica poate fi judiciara, atunci cand este solicitata sau aprobata de catre un organ judiciar, sau extrajudiciara, atunci cand este solicitata de catre o persoana, direct sau prin aparatori. Totodata, pot spune ca expertiza psihologica nu este o evaluare psihologica, nici o testare psihologica.
Expertiza psihologica nu se confunda cu expertiza psihiatrica sau cu expertiza medico-legala psihiatrica. De asemenea, expertiza psihologica nu se poate confunda cu ancheta sociala sau cu ancheta psiho-sociala.
In Romania, expertiza psihologica nu beneficiaza de o reglementare, aceasta fiind realizata potrivit dispozitiilor Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala.
C. P. Ewing defineşte expertiza psihologică judiciară ca fiind un demers legal, prevăzut de normele legale şi de practica judiciară, utilizat în cadrul procedurilor judiciare în care sunt necesare cunoştinţe, aptitudini, competenţe, experienţă, pregătire sau studii într-un domeniu ştiinţific sau special non-ştiinţific, care necesită prezentarea unei opinii specializate, dată sub formă testimonială de către un expert psiholog.
Prof. Theodore H. Blau defineşte în mod indirect expertiza psihologică judiciară, prin definiţia dată expertului psiholog judiciar, care în concepţia sa este o persoană specializată sau având studii în domeniul psihologiei, cu rol în a furniza informaţii utile demersului judiciar, fără de care juriul sau judecătorul nu îşi pot forma o opinie pertinentă, respectiv nişte concluzii corecte faţă de cazul dedus judecăţii.
Prof. N. Mitrofan dă următoarea definitie noţiunii: expertiza psihologică este un ansamblu complex de acţiuni de analiză, investigare şi măsurare psihologică a individului uman, în vederea evidenţierii caracteristicilor specifice profilului său psiho-aptitudinal.
Acelaşi autor aduce două precizări referitoare la încadrarea expertizei psihologice:
a) expertiza psihologică nu se identifică cu expertiza psihiatrică, aceasta având o sferă mult mai largă, putând să includă expertiza psihiatrică;
b) expertiza psihologică poate fi realizată în exclusivitate numai de către psihologi, aceștia purtand răspunderea asupra informaţiilor rezultate în urma efectuării expertizei.
Prof. N. Mitrofan şi Prof. T. Butoi consideră că admiterea expertizei psihologice judiciare, printr-o reglementare legală este obligatorie în cauzele cu minori, precum şi în cauzele cu autori ai unor infracţiuni grave sau produse în circumstanţe deosebite.
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în clarificarea şi interpretarea acţiunilor şi motivațiilor autorilor, pentru aprecierea reală a comportamentului impus de o situaţie emoţională dificilă, în raport cu personalitatea autorilor, de neconştientizarea motivului şi caracterului faptelor săvârşite. Expertiza psihologică judiciară poate constitui un instrument de investigaţie util organelor de urmărire penală, dar şi instanţelor de judecată, pentru cercetarea problemelor specifice cu conţinut psihologic, esenţiale pentru soluţionarea cauzelor penale sau civile, capabilă să ofere concluzii obiective, esenţiale pentru analiza dosarului cauzei.
Astfel, expertiza psihologică judiciara este un demers independent, profesional, util instantei judecătoreşti civile sau penale, prin care se realizează o evaluare psihologică specializată a persoanelor angrenate într-un demers judiciar, la cererea instantei judecatoresti sau a partilor. Expertiza psihologica se poate utiliza si in mediul extrajudiciar.
Care este situatia expertizei psihologice in Romania?
In România expertiza psihologică judiciară reprezintă încă un deziderat, sistemul judiciar românesc fiind tributar unei concepţii neştiinţifice, judiciariste sau monovalente, bazate in principal pe expertizele medico-legale institutionalizate.
Astfel, la nivel independent in prezent sunt in curs de formare profesionala primii experti independenti ce urmeaza sa fie recunoscuti in expertiza medico-legala psihiatrica. In ceea ce priveşte expertiza psihologică pentru instanţa de judecată, acest demers nu este reglementat, insa instantele de judecata si partile solicita de multe ori realizarea unor expertize psihologice in special in cazurile cu minori, privind incredintarea minorilor si in cazul minorilor abuzati/minorilor victime, respectiv in cazurile penale, cand se dispune realizarea de expertize psihologice pentru invinuiti, inculpati, victime sau martori.
Astfel, în sistemul judiciar românesc doctrina juridica consideră că expertiza psihologică nu poate opera în mod independent şi nu poate determina concluzii independente faţă de expertiza medico-legală psihiatrică.
De asemenea, cu câteva excepţii notabile, majoritatea autorilor nu reclamă intrarea în normalitate cu privire la reglementarea unui sistem de expertiză psihologică judiciară în România, mulţumindu-se să prezinte examinarea psihologică drept parte a expertizei medico-legale psihiatrice, optională, constituind doar o parte din examenul psihiatric complex.
În România, medicii psihiatri/medicii legisti, in calitate de coordonatori ai sistemului de expertiza medico-legala psihiatrica, îşi asumă din punct de vedere profesional un act efectuat de către un alt profesionist, psihologul clinician, acest fapt constituind realitatea cotidiană a expertizei psihologice judiciare din România.
Demersurile absolut individuale în expertiza psihologica judiciară, ale unor experţi psihologi precum profesorul Tudorel Butoi, reprezintă acte unicat în psihologia judiciară românească.
În România, practica judiciară a statuat faptul că aprecierea vinovăţiei învinuitului, a gradului său de discernământ este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, nici măcar expertiza medico-legală psihiatrică nu este utilizată în mod obligatoriu, considerându-se că efectuarea unei asemenea expertize nici nu este necesară.
Doctrina juridică a respins în mod consecvent necesitatea utilizării unei expertize specializate în vederea determinării elementelor psihice care au determinat sâvârşirea faptei, invocând argumente fără sustenabilitate stiintifica, considerând fără temei ştiinţific faptul că dacă s-ar admite ca sancțiunile de drept penal să intervină exclusiv pe baza datelor stiintifice, de ordin psihologic, furnizate de o asemenea expertiză s-ar putea ajunge la situaţia inadmisibilă ca minorul să fie declarat răspunzător pentru propria structură şi dezvoltare psihică.
Fundamentând deciziile pe un asemenea argument categoric, pornind de la o ipoteză falsă, autorii acestei idei consideră că acceptarea unei expertize în această problemă ar echivala cu substituirea experţilor completului de judecată. Acest fapt a determinat o reacţie a jurisprudenţei în sensul neacceptării obligativitatii expertizelor care vizează elementele psihice ale cauzelor judiciare.
În acest sens, prin Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem al Republicii Socialiste România nr. 9 din 1972 a fost urmată de Decizia Tribunalului Municipiului București, nr. 470 din 1992, care preciza printre altele că instanţa de judecată se orientează în mare măsură în funcţie de anamneza socială, rezultată din ancheta socială aflată la dosarul cauzei, precum şi în funcţie de comportarea minorului în faţa instanţei. Astfel, suntem în prezenta unei substituiri reale şi lipsite de argumente de ordin ştiinţific a instanţelor de judecată în rolul experţilor psihologi, în virtutea rolului lor activ în cadrul proceselor şi a conştiinţei judecătorilor.
În această ordine de idei, expertiza psihologică judiciară în România există in realitate doar la un nivel nereglementat si uneori neoficial, fiind solicitata din nevoia motivării din punct de vedere psihologic a unor sentinţe judecătoreşti, fapt care indica o necesitate urgenta de reglementare a expertizelor psihologice in Romania.
De exemplu, Tribunalul Municipiului Bucureşti Secţia a V-a, prin Decizia civilă nr. 611 din 2005, şi-a fundamentat decizia de a respinge a cerere de reîntoarcere a copilului minor la domiciuliul său anterior, respectiv la tată, prin utilizarea ca probă a unui raport psihologic care din care a rezultat că minorul este puternic marcat de evenimente, fiind traumatizat întrucât a asistat la violenţe între părinţi, nu i-au fost satisfăcute nevoile educaţionale, a fost izolat de alţi copii, din punct de vedere intelectual are un nivel limitat şi necomunicativ, posibil deficit de intelect, simţindu-se nevoia stabilităţii pe un fond reticent faţă de tată şi ataşament puternic faţă de mamă şi bunicii materni, instanţa reţinând riscul grav de natură psihică la care ar putea fi expus minorul, în caz de înapoiere, faţă de traumele suferite.
Expertiza psihologica se confunda cu ancheta psihosociala?
In prezent, potrivit dispozitiilor art. 396 si art. 486 si urm. din noul Cod civil al Romaniei, in cazurile care au ca obiect divortul cu minori, stabilirea paternitatii, stabilirea pensiei de intretinere, instantele de judecata au obligatia de a solicita realizarea unor rapoarte de ancheta psihosociala specifice.
Avand in vedere reglementarea distincta a activitatilor psihologice si a activitatilor de asistenta sociala, respectiv prin dispozitiile Legii nr. 213/2004, pentru profesia de psiholog si prin dispozitiile Legii nr. 466/2004 pentru profesia de asistent social, in speta trebuie elaborate doua rapoarte de specialitate distinct, in urma realizarii a doua activitati diferite: expertiza psihologica si ancheta sociala.
Se poate observa ca in reglementarea actuala exista o anumita incoerenta in raport cu actele normative care statueaza cele doua profesii, sintagma ancheta psihosociala neavand un corespondent real in practica nici in activitatile psihologice si nici in activitatile de asistenta sociala, termenul are mai mult un caracter conventional, avand la baza probabil criteriul economic, insa fara nicio relevanta profesionala. Mentionam faptul ca nu pot exista rapoarte comune de ancheta psihosociala, competentele celor doua profesii fiind diferite, iar raspunderea profesionala este separata.
Potrivit dispozitiilor art. 487-489 si urm. din noul Cod civil al Romaniei, in raport cu necesarul instantelor de judecata, respectiv, potrivit practicilor profesionale in materie, elementele de ordin psihologic evaluate/expertizate in cadrul unei anchete psihosociale sunt urmatoarele: a)stadiu de dezvoltare psihica si intelectuala a minorului si parintilor; b)vocatia si aptitudinile copilului; c)vocatia si aptitudinile parentale ale parintilor (discernamant parental); d)starea emotionala (inclusiv inteligenta emotional) a copiilor si parintilor; e) mediul psiho-familial in care se dezvolta/ar putea sa se dezvolte copilul; f)abilitatile de comunicare ale parintilor; g)starea psihologica clinica a copilului si parintilor.
Se poate observa faptul ca aceste elemente prezentate mai sus sunt specifice activitatii de evaluare/expertiza psihologica realizate de catre un psiholog specializat, in mod independent, acestea neavand un caracter interdisciplinar, ancheta sociala realizata de catre un asistent social fiind un act independent distinct.
Totodata, raportul privind realizarea expertizei psihologice intr-un caz care priveste drepturile minorului are la baza intotdeauna o evaluare psihologica complexa si detaliata, realizata de catre un psiholog specializat in realizarea de expertize psihologice pentru minori si familie, care trebuie sa se finalizeze cu formularea unei opinii de specialitate, bine sustinute din punct de vedere stiintific, concludente si pertinente, utile instantei de judecata competente si asumate prin semnatura si parafa de catre un psihologul clinician specializat.
Din pacate, in prezent, chiar dupa intrarea in vigoare a noului Cod civil al Romaniei, asistam la permanentizarea unei cutume, materializate prin solicitarea unui act formal emis de catre Directiile Generare de Asistenta Sociala si Protectie a Drepturilor Copilului, care nu contribuie cu nimic la imbunatatirea actului de justitie si care a devenit inutil instantelor de judecata, prin modul deficitar si neprofesionist in care este realizat, obstructionand accesul justitiabililor la servicii psihologice si de asistenta sociala de calitate.
Accesul profesionistilor psihologi si asistenti sociali in procedurile judiciare ar putea contribui la securizarea actului de justitie prin opiniile de specialitate si motivatiile stiintifice aduse, necesare instantelor de judecata pentru fundamentarea hotararilor pronuntate.
Exista practica CEDO in domeniu?
Cauza Amanalachioai impotriva Romaniei
In cauza Amanalachioai impotriva Romaniei, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 720 din 26.10.2009, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) si-a motivat hotararea si pe faptul ca instantele de judecata din Romania nu au solicitat realizarea unui raport de expertiza psihologica intr-un proces ce viza incredintarea minorului, citam: “87. In ceea ce priveste pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observa ca toate hotararile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (...) care nu a dat nastere unei (...) anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. In acest sens, Curtea nu poate decat sa constate ca din dosar reiese ca, in niciun stadiu al procedurii si in ciuda obiectului litigiului, instantele nationale nu au considerat necesar sa solicite un raport specializat referitor la starea psihologica a tatalui si copilului, la raporturile existente intre ei sau, tinand cont de varsta tanara a copilului, la influentele pe care mediul in care traia le putea exercita asupra sa.” Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a apreciat ca neluarea in considerare a concluziilor unui raport de expertiza psihologica nu poate fi acceptata decat in conditiile unei motivari foarte solide, citam: “88. Curtea admite ca noile conditii de viata ale reclamantului trebuiau luate in considerare de instantele nationale. Totusi, in masura in care raportul de expertiza realizat la domiciliul reclamantului a constatat ca noua familie a reclamantului oferea conditii afective si morale normale pentru a creste un copil (...), Curtea apreciaza ca era necesara o motivatie mai convingatoare pentru a nu lua in considerare un astfel de raport”.
Precizam faptul ca in speta prezentata au fost realizate mai multe anchete psihosociale de catre functionarii de specialitate din cadrul institutiilor publice, numai ca CEDO a considerat irelevante aceste acte in raport cu necesarul spetei, curtea considerand ca in aceste cazuri instantele de judecata trebuiau sa solicite realizarea unei expertize psihologice independente, in urma careia sa fie exprimata o opinie de specialitate a unui expert psiholog.
In concluzie, practica CEDO in materie s-a manifestat in sprijinul utilizarii expertizei psihologice.
Expertizarea capacitatii psihice a unei persoane responsabile trebuie sa se realizeze numai printr-o expertiza medico-legala psihiatrica?
In contextul evolutiei teoriei privind conceptul de discernamant, idea statuata in literatura de specialitate, ca expertiza medico-legala psihiatrica este singura metoda de evaluare si stabilire a discernamantului unei persoane in raport cu o fapta concreta, este invalidata atat de propriile obiective si metodologii specifice, cat si de conceptele retinute in ultima perioada de practica judiciara in domeniu, dar si de tratamentul judiciar si executional-penal recomandat la nivel international pentru persoanele aflate la varsta minoritatii.
Demonstratia stiintifica a diferentei reale dintre conceptul de responsabilitate si acela de discernamant conduce in mod inevitabil la crearea unei teorii noi care fundamenteaza un demers mai riguros și in mod indirect, concluzii mai obiective privind responsabilitatea și capacitatea individului de a conștientiza efectele faptelor sale, valorile sociale ocrotite, respectiv capacitatea individului de a-și asuma drepturi și obligații, în speta, de a actiona cu discernamant.
Evaluarea stadiului de dezvoltare psihica a minorului ar trebui sa fie un demers care nu urmareste stabilirea starii de sanatate mintala si in raport cu aceasta a responsabilitatii, un demers care sa surprinda nivelul de constiinta si de maturitate al persoanei, fata de care nici caracterul restrictiv si limitativ al criteriilor de varsta stabilite aprioric de lege nu pot avea in mod eficient argumente obiective pentru aprecierea nivelului discernamantului persoanei, persoana care in general nu prezinta tulburari mintale.
Insuficientele psihofizice ale minorului nu pot fi confundate cu anumite cauze care altereaza sau tulbura functionarea normala a facultatilor psihice ale persoanei, aceste insuficiente normale urmeaza in mod firesc sa fie atenuate treptat, pana la completa disparitie prilejuita de atingerea stadiului de dezvoltare psihica, specific persoanei considerate adulte.
Observam faptul ca exista o confuzie reala intre starea de iresponsabilitate, care poate fi manifestata atat la minori cat si la adulti, si starea de minoritate, care prin insasi caracteristile acesteia inlatura caracterul penal al faptei. Cele doua concepte nu pot fi confundate odata ce primul vizeaza starea de sanatate mintala, iar cel de-al doilea stadiul de dezvoltare psihica, chiar daca rezultatul este acelasi, lipsa caracterului penal al faptei comise si lipsa raspunderii penale.
Mentionarea intre obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice si a obiectivului constand in stabilirea discernamantului reprezinta atat o neintelegere terminologica cat si una epistemologica. Psihiatria si instrumentele acestei stiinte studiaza starea de sanatate mintala a persoanelor iar nu evaluarea capacitatii psihice a persoanei, activitate care este proprie psihologiei, stiinta distincta de cea medicala.
De altfel, savantul Paul Popescu-Neveanu (1926-1994) defineste foarte exact obiectivele aplicative ale stiintei psihologiei, care se ocupa de fenomene si capacitati psihice urmarind descrierea si explicarea acestora in baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularitati sau modalitati determinative.
De asemenea, profesorul Mielu Zlate (1930-2006) considera ca psihologia este stiinta care studiaza psihicul (procesele, insusiri (caracteristici) si mecaniste psihice utilizand un ansamblu de metode obiective, in vederea desprinderii legitatilor lui de functionare, cu scopul cunoasterii, optimizarii si ameliorarii existentei umane, astfel ca prin metode si instrumente specifice psihologiei putem evalua senzatia, perceptia, reprezentarea, gandirea (cu activitatile sale: conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, creatia), memoria, imaginatia, dar si personalitatea si inteligenta oamenilor, indiferent de varsta si indiferent de starea de sanatate mintala a acestora.
Capacitatea psihica a persoanei se manifesta astfel ca un concept distinct, care nu poate fi evaluat in mod obiectiv numai prin metode si instrumente medicale psihiatrice, astfel ca in cazul lipsei unei tulburari mintale, expertiza cu privire la stabilirea discernamantului minorului isi pierde caracterul medical raportandu-se in mod firesc la metodele si tehnicile de evaluare psihologica.
Pastrarea expertizei pentru stabilirea discernamantului numai in domeniul medicinei-legale psihiatrice atrage mai multe obiectii de ordin stiintific dar si de ordin etic, avand in vedere faptul ca evaluarea discernamantului unei persoane nu trebuie sa implice intotdeauna si o evaluare a starii sale de sanatate mintala, fapt care ar putea aduce atingere demnitatii persoanei evaluate.
Mai mult, in cazul minorilor, examinarea medico-legala psihiatrica poate fi chiar un abuz, odata ce acestia se afla in plin proces de maturizare intelectuala si socio-afectiva.